Sănătate cu dr Cătălin Luca - Site Oficial

Plasticitatea neuronală și cogniția

Scris de Dr. Luca Catalin

Ce este plasticitatea neuronală?

Plasticitatea neuronală și cogniția Plasticitatea cerebrală se referă la capacitatea sistemului nervos de a schimba structura și funcționarea acestuia de-a lungul vieții sale, ca o reacție la diversitatea mediului. Cu toate că acest termen este folosit în prezent în psihologie și în neuroștiință, nu este ușor de definit. Termenul de plasticitate neuronală este folosit pentru a se referi la schimbările care au loc la diferite niveluri ale sistemului nervos, precum: structurile moleculare, modificări în expresia genelor și comportament. Neuroplasticitatea permite neuronilor să se regenereze atât din punct de vedere anatomic, cât și funcțional și să formeze noi conexiuni sinaptice.

 Neuroplasticitatea reprezintă capacitatea creierului de a se recupera și de a se restructura. Acest potențial de adaptare a sistemului nervos permite creierului să se recupereze după unele tulburări sau leziuni și poate reduce efectele modificărilor structurale cauzate de boli cum ar fi scleroza multiplă, boala Parkinson, tulburările cognitive, boala Alzheimer, dislexia, ADHD, insomnie la adulți și la copii, etc.

 Diferite echipe de neurologi și psihologi cognitivi care studiază procesele de plasticitate sinaptică și neurogeneză au arătat că exerciții clinice de stimulare a creierului încurajează crearea de noi sinapse și circuite neuronale capabile să reorganizeze și să recupereze funcția zonei afectate și transmiterea capacităților compensatorii.

Ce este plasticitatea sinaptică?

 Atunci când o persoană este angajată într-un nou proces de învățare sau într-o experiență nouă, creierul stabilește o serie de conexiuni neuronale. Aceste căi sau circuite neuronale sunt construite ca și căi pentru intercomunicarea neuronilor. Aceste căi sunt create în creier prin învățare și practică, asemănător cu modul în care se formează o cale montană prin utilizarea zilnică a aceluiași traseu de către un păstor și turma sa.

 Neuronii comunică între ei prin unele conexiuni numite sinapse și aceste canale de comunicare pot fi regenerate de-a lungul vieții. De fiecare dată când se creează noi cunoștințe (prin practici repetate), comunicarea sau transmiterea sinaptică între neuronii implicați este întărită. O mai bună comunicare între neuroni înseamnă că semnalele electrice se transmit mai eficient pe noua cale.

 De exemplu, când încercați să recunoașteți o pasăre nouă, se fac legături noi între niște neuroni. Astfel, neuronii cortexului vizual își determină culoarea, cei din cortexul auditiv participă la cântecul său, iar alții la numele păsării. Pentru a cunoaște pasărea și atributele sale, culoarea, cântecul și numele sunt evocate în mod repetat.

t Revizuirea circuitului neural și restabilirea transmisiei neuronale între neuronii implicați, fiecare nouă încercare îmbunătățește eficiența transmisiei sinaptice. Comunicarea dintre neuronii corespunzători este îmbunătățită, cunoașterea devine din ce în ce mai rapidă. Plasticitatea sinaptică este probabil pilonul pe care se sprijină uimitoarea maleabilitate a creierului. Comunicarea între neuronii corespunzători este îmbunătățită, cogniția se face tot mai rapid.

Ce este neurogeneza?

 Având în vedere că plasticitatea sinaptică se realizează prin comunicarea îmbunătățită în sinapse între neuronii existenți, neurogeneza se referă la nașterea și proliferarea noilor neuroni din creier.

 De mult timp, ideea de regenerare neuronală în creierul adult a fost considerată aproape o erezie. Oamenii de știință au crezut că neuronii au murit și nu au fost înlocuiți de alții noi.

 Începând cu anul 1944, dar mai ales în ultimii ani, existența neurogenezei a fost dovedită științific, iar acum știm că apare atunci când celulele stem, un tip special de celule care se găsesc în girusul fusiform, hipocamp și, eventual, în cortexul pre-frontal se împart în două tipuri de celule: o celulă stem și o celulă care va deveni un neuron complet echipat, cu axoni și dendrite.

 Apoi, acești noi neuroni migrează în zone diferite (chiar și îndepărtate unele de altele) ale creierului, unde sunt necesare, permițând creierului să-și mențină capacitatea neuronală. Se știe că atât la animale, cât și la oameni, moartea neuronală bruscă (de exemplu, după un accident vascular cerebral) este un declanșator puternic al neurogenezei.

Plasticitatea funcțională compensatorie

 Declinul neurobiologic care însoțește îmbătrânirea este bine documentat în literatura de specialitate și explică de ce persoanele în vârstă au rezultate mai slabe decât tinerii la testele de performanță neurocognitivă. Dar, în mod surprinzător, nu toate persoanele în vârstă arată o performanță mai slabă, unii reușesc să o facă, la fel ca și omologii lor mai tineri.

 Această diferență de performanță neașteptată a unui subgrup de indivizi de aceeași vârstă a fost investigată științific, descoperindu-se astfel că la procesarea noilor informații, persoanele în vârstă foloseau aceleași regiuni ale creierului ca și tinerii, dar, de asemenea, fac uz de alte regiuni ale creierului pe care nici tinerii și nici ceilalți nu le folosesc.

 Cercetătorii au reflectat asupra supraexploatării regiunilor cerebrale la vârstnici cu performanțe mai înalte și au ajuns, în general, la concluzia că utilizarea resurselor cognitive noi reflectă o strategie de compensare.

 În prezența deficiențelor legate de vârstă și de scăderea plasticității sinaptice care însoțește îmbătrânirea, creierul, încă o dată, își dezvăluie plasticitatea pentru a-și reorganiza rețelele neurocognitive. Studiile arată că creierul atinge această soluție funcțională prin activarea altor căi nervoase, activând astfel mai des regiunile din ambele emisfere (lucru care se întâmplă numai la persoanele tinere).

Funcționare și comportament: învățarea, experiența și mediul

 Am văzut că plasticitatea este capacitatea creierului de a-și modifica proprietățile biologice, chimice și fizice. Cu toate acestea, la fel ca și modificările creierului, funcționarea și comportamentul sunt modificate urmând o cale paralelă.

 În ultimii ani, cercetătorii au aflat că modificările creierului la nivel genetic sau sinaptic sunt cauzate atât de experiență, cât și de o varietate de factori de mediu. Noile cunoștințe dobândite se află în centrul plasticității, modificările creierului fiind probabil cea mai tangibilă manifestare și care, la rândul său, a fost pusă la dispoziția creierului de către mediul înconjurător. Învățarea nouă are loc în mai multe moduri, din mai multe motive și în orice moment, de-a lungul vieții noastre. De exemplu, copiii dobândesc noi cunoștințe în cantități mari, producând modificări semnificative ale creierului în acele momente de învățare intensivă.

 Multitudinea de circumstanțe pentru ca învățătura nouă să apară, ne face să ne întrebăm dacă creierul se va schimba de fiecare dată când învățăm ceva. Cercetările sugerează că creierul va dobândi noi cunoștințe și, prin urmare, își va actualiza potențialul de plasticitate, dacă noile învățări conduc la o îmbunătățire a comportamentului.

 Capacitatea nouă de învățare poate apărea și din cauza deteriorărilor neurologice care au apărut, de exemplu, prin rănire sau accident vascular cerebral, când funcțiile suportate de o zonă a creierului se deteriorează și trebuie să fie învățate din nou. Nevoia de a dobândi continuu cunoștințe noi poate fi intrinsecă pentru persoana respectivă și poate fi condusă de setea sa de cunoaștere.

 Pentru a învăța să marcheze fiziologic creierul, învățarea trebuie să implice schimbări în comportament. Cu alte cuvinte, noul proces de învățare trebuie să fie un comportament relevant și necesar. De exemplu, o nouă învățare care asigură supraviețuirea va fi integrată de organism și adoptată ca un comportament adecvat.

 Ca rezultat, creierul se va schimba. Poate cel mai important este gradul în care o experiență de învățare este plină de satisfacții.

 De exemplu, învățarea folosind jocuri interactive este utilă în special pentru creșterea plasticității creierului. De fapt, s-a demonstrat că această formă de învățare mărește activitatea cortexului prefrontal (PFC). În plus, în acest context de oferire de stimulente, este pozitiv să încercăm să acționăm cu întăriri și recompense, așa cum s-a făcut în mod tradițional, pentru ca copiii să se implice în procesul de învățare.

Care sunt condițiile care induc plasticitatea?

 Când, în ce moment din viața creierului acesta este mai deschis spre schimbare când este expus la stimuli de mediu? Se pare că modelele de plasticitate diferă în funcție de vârstă și, într-adevăr, mai sunt multe de descoperit despre interacțiunea dintre tipul de inducere a plasticității și vârsta subiectului.

 Cu toate acestea, știm că activitatea intelectuală și mentală induce plasticitatea cerebrală atunci când este aplicată persoanelor în vârstă și sănătoase, precum și atunci când este aplicată la persoanele în vârstă cu o boală neurodegenerativă. Mai important, se pare că creierul este susceptibil de a se schimba, atât pozitiv cât și negativ, chiar înainte de nașterea ființei umane.

 Studiile efectuate pe animale arată că, atunci când mamele însărcinate se stabilesc într-un mediu bogat în stimuli pozitivi, copiii lor au un număr mai mare de sinapse în anumite regiuni ale creierului.

 În schimb, când a fost aplicată lumină de stres la femeile însărcinate, s-a demonstrat că descendenții lor prezintă un număr redus de neuroni în cortexul prefrontal (CPF).

 În plus, se pare că cortexul prefrontal este mai sensibil la influențele mediului decât restul creierului. Aceste descoperiri sunt de o mare importanță pentru dezbaterea "natură" versus "mediu", deoarece se pare că "mediul" poate induce schimbări în expresia genelor neuronale.

Cum evoluează plasticitatea creierului și care este efectul stimulării mediului aplicat de-a lungul timpului?

 Aceasta este o întrebare foarte importantă pentru problemele terapeutice, iar răspunsurile seminale oferite de cercetarea genetică la animale sugerează că unele gene sunt afectate chiar și într-o perioadă de stimulare foarte scurtă, iar alte gene suplimentare sunt afectate în timpul unei perioade de stimulare mai mult lungă, în timp ce altele nu suferă deloc schimbări sau, dacă apar, tendința lor este inversată.

 Deși utilizarea actuală a termenului "plasticitate" are o conotație pozitivă, în realitate, plasticitatea se referă la toate schimbările care apar în creier, dintre care unele pot apărea odată cu deteriorarea funcționării și a comportamentului.

 Antrenamentul cognitiv pare ideal pentru inducerea plasticității cerebrale. Acesta oferă practica sistematică necesară pentru stabilirea de noi circuite neuronale și pentru întărirea conexiunilor sinaptice între neuroni. Cu toate acestea, după cum am văzut, în absența unui beneficiu tangibil al comportamentului, creierul nu va învăța în mod eficient. Prin urmare, de aici rezultă importanța personalizării obiectivelor relevante pentru formare.